Istoria si simbolistica oculta a inelului de logodna

1. Inelele in istoria pagana. 
Originea inelului. Istoria inelului este asemanatoare cu inelul insusi: fara inceput  si fara sfarsit. Nimeni nu poate spune cu precizie cat de departe poate fi in trecut. Se pare ca inelele apar in istoria Egiptului, provenind din sigiliu sau din inelul cu sigiliu.

Deoarece sigiliul era un semn al puterii, purtatorul unui sigiliu, sau al unui inel cu sigiliu era privit ca o persoana cu mare autoritate. Un personaj regal dorind sa-si delege puterea asupra unui oficial, trebuia sa-i dea inelul sau. Aceasta ii permitea sa emita ordine cu deplina autoritate regala. Gasim un asemenea exemplu in Geneza 41,42: “Faraon si-a scos inelul din deget si l-a pus in degetul lui Iosif.” 

Transformarea inelului cu sigiliu intr-un ornament are loc de asemenea in Egipt. Egiptencele bogate purtau inele de aur, pe toate degetele. Egiptencele sarace purtau inele din materiale mai ieftine: argint, bronz, sticla sau lut, acoperit cu o glazura silicioasa colorata in albastru sau verde. 

Grecii, etruscii si romanii au dezvoltat aceasta arta. In perioada republicii romane (449-31 in. Hr.), cetatenii romani purtau numai inele din fier. Sclavilor le era interzis sa poarte inele. Aceasta politica de austeritate s-a sfarsit odata cu inceputul perioadei imperiale (31 in. Hr.). Au aparut inele de aur, dar dreptul de a le purta era rezervat ambasadorilor, senatorilor, consulilor si sefului oficial al statului. 

Au fost emise diverse legi cu privire la purtarea inelelor. Plinius ne informeaza ca Imparatul Tiberiu a stabilit sa poarte inele doar acei care aveau mari proprietati. Imparatul Severus a extins dreptul de a purta inele asupra soldatilor si apoi si pentru cetatenii liberi. Sclavii purtau inele de fier. Sub imparatul Justinian aceste restrictii au fost desfiintate. Important de vazut ca in timpul Romei imperiale, inele de fier, argint si aur erau purtate in conformitate cu clasa sociala. Cu alte cuvinte, inelul lega o persoana de clasa lui sociala. 

Obligativitatea inelului. Folosirea inelului pentru “a lega” o persoana de clasa lui sociala ar putea deriva din originea legendara a inelului. In “Istoria naturala”, Plinius ne spune ca inelul apare in mitologia greaca prima data, atunci cand Prometeu indrazneste sa fure focul din ceruri pentru folosul pamantenilor. Pentru aceasta crima, Zeus l-a inlantuit de o stanca in muntii Caucaz pentru 30.000 de ani, timp in care un vultur se hranea zilnic din ficatul sau. Dupa ce s-a chinuit cu lantul mai multi ani, Prometeu, in final, l-a rupt, smulgand o bucata de stanca, impreuna cu lantul. De fapt, Zeus a fost cel care l-a eliberat. Dar pentru a nu renunta la judecata initiala, Zeus i-a randuit sa poarte o veriga a lantului pe unul din degetele sale, iar pe inel i-a asezat o bucata din piatra de care fusese inlantuit, ca sa-i aduca aminte necurmat ca fusese legat de stanca. Evident, legenda lui Plinius incepe cu o superstitie, care de fapt s-a transformat intr-un obicei. “Cand unui sclav roman i se dadea libertatea, scrie James McCarthy, el primea impreuna cu niste haine, si un inel de fier. Sclavul era legat, ca sa spunem asa, cu un lant caucazian al vasalitatii. Dandu-i-se libertatea, el trebuia sa poarte, ca si Prometeu, un inel de fier, pentru aducere aminte. Nu i se permitea sa poarte un inel de aur, deoarece acesta era emblema cetateniei. 

Inelul de logodna. 
Romanii au fost primii care au folosit inele, nu doar pentru a lega oamenii de clasa lor sociala, ci si de partenerii de casatorie. La ceremonia de logodna, logodnicul dadea un inel simplu de fier, familiei miresei, ca un simbol al angajamentului sau si al capacitatii sale financiare. La inceput ceremonia de logodna era mai elaborata si mai importanta decat cea de casatorie, care era o simpla implinire a angajamentului de logodna. Mult mai tarziu, in crestinism, inelul a inceput sa faca parte din ceremonia de nunta. 

wedding-rings

In cartea sa, “Cum a inceput”, Paul Berdanier sustine ca purtarea obligatorie a verighetei vine din superstitii mai vechi, cand un barbat lega funii in jurul taliei, a mainilor si a gleznelor iubitei, pentru a fi sigur ca spiritul ei va fi tinut sub controlul lui. Superstitiile pagane, legate de originea inelului roman de logodna, au facut ca primii crestini sa nu adopte folosirea lui.

Credinta ca fiecare zi a saptamanii era controlata de un zeu planetar a dus la dezvoltarea inelelor incrustate cu pietre. Oamenii bogati purtau un inel diferit pentru fiecare zi in conformitate cu piatra care se potrivea pentru ziua respectiva. Apollonius din Tyana, un filozof pitagoreean din primul secol, ne da urmatoarea lista a inelelor cu pietre pretioase, care erau purtate in fiecare zi a saptamanii, pentru a asigura favoarea influentelor astrale: 

Ziua  Piatra zilei Talisman Astrul 


Duminica Diamant Perla Soarele 
Luni Perla Diamant Luna 
Marti Rubin Topaz Marte 
Miercuri Ametist Turqoaz Mercur 
Joi Cornelian Safir Jupiter 
Vineri Smarald Rubin Venus 
Sambata Turqoaz Turmalin Saturn 

Raspandirea folosirii inelelor a inceput in vechea Roma. De fapt, istoria inelului de logodna, in vechea Roma, poate fi instructiva pentru noi, cei de astazi. La inceput, inelul de logodna era un inel simplu din fier, dar curand, acesta a evoluat in inele de aur elaborate. Enciclopedia Britanica scrie: “Daruirea unui inel de logodna era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, “pignus” ca va fi incheiat un contract. In timpul lui Plinius (cca. 70 d. Hr.), obiceiul conservator inca cerea doar un simplu inel de fier. Inelul de aur a fost introdus abia in cursul secolului II. Folosirea inelului de origine seculara a primit aprobare eclesiastica, formula de binecuvantare a inelului existand din sec. XI.”

Inele in Biblie. Biblia nu da nici o indicatie cu privire la purtarea inelelor la logodna sau la nunta. Inelul cu sigiliu este primul inel mentionat in Biblie. Cand Tamar s-a deghizat intr-o prostituata pentru a-l intalni pe socrul ei, Iuda, ea i-a cerut inelul, lantul si toiagul ca zalog ca-i va trimite un ied din turma sa (Gen. 38, 17-19). Ieremia ne informeaza ca israelitii purtau un inel cu sigiliu la mana dreapta (Ieremia 22,24). Inelul era folosit pentru a sigila diferite contracte. Era un simbol al autoritatii, al demnitatii si al starii sociale (Iacov 2,2). Faraon i-a dat lui Iosif inelul sau ca semn al autoritatii (Gen. 41,42). Tot la fel, Ahasveros i-a dat inelul lui Haman ca sa sigileze decretul regal (Estera 3,10.12). Dupa intoarcerea sa, fiul risipitor a primit un inel de la tatal sau, ca simbol al demnitatii (Luca 15,22). 

Inelele mentionate in Biblie sunt inele cu sigiliu, folosite ca simbol al demnitatii si al autoritatii. Romanii sunt cei dintai care au folosit inele cu sigiliu ca inel de logodna. Iudeii si crestinii au imprumutat acest obicei de la romani. Din momentul cand, la ceremonia de logodna, mirele trebuia sa dea o suma de bani sau un obiect de valoare miresei, s-a ajuns in mod firesc ca acest obiect sa fie un inel. Influenta pagana in folosirea inelului este evidenta nu numai prin inscriptiile pagane de pe piatra inelului, ci si in proliferarea inelelor ornamentale atat pe degetele clericilor cat si ale laicilor. Ceea ce s-a intamplat in Roma pagana s-a repetat in Biserica crestina. Ca si in Roma pagana, si in Biserica crestina, inelul de logodna a inceput cu un simplu inel de fier, pentru a exprima fidelitatea conjugala, dar curand au aparut inele de aur elaborate, cu pietre care etalau bunastarea, mandria si vanitatea. Si acesta era adevarat atat pentru clerici cat si pentru laici. 

Enciclopedia Britanica spune: “In secolul XV si XVI, episcopii purtau adesea trei sau patru inele la mana dreapta, si in plus, o mare piatra scumpa fixata pe spatele fiecarei manusi.” Aceasta imagine a conducatorilor religiosi acoperiti si impodobiti cu inele de aur, pietre scumpe si vesminte incrustate cu aur, este intr-un contrast evident cu chemarea apostolica la modestie, si fara “aur, margaritare si haine scumpe” (1 Tim. 2,9. 1 Petru 3,3). Astazi au loc rapide schimbari culturale. In multe tari occidentale, conceptia despre sfintenia, nevoia si trainicia casatoriei s-a schimbat si a fost inlocuita cu conceptia seculara despre casatorie ca fiind un contract social care poate fi usor desfacut, prin sentinta judecatoreasca. In mod clar, divortul nu mai este doar o boala americana, ci s-a raspandit repede in cele mai dezvoltate tari crestine. Rezultatul este ca verigheta si-a pierdut si ea, in mod treptat, semnificatia de fidelitate, “pana cand moartea ne va desparti”, si a devenit din ce in ce mai mult un ornament. 

 

Sursa: “Christian Dress & Adornment”, Capitolul V- Samuele Bacchiocchi

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Leave a Reply