“Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti!”- interviu cu DOREL VISAN

Va invit sa il cunoasteti pe Dorel Visan, un actor, director si poet, insa, mai presus de toate, OM: 

visan1Reporter: Trăim într-o lume în care ambalajul ne fură,  parcă,  ochii… şi nu mai au unii puterea să vadă dincolo de el. Uneori nici nu contează dacă e gol, apreciază doar ce e pe dinafară, iar conţinutul nu mai contează absolut deloc. Asta e lumea nebună care ne-nconjoară; ce e ciudat e că,  atunci când ţi se pare că cineva a văzut dincolo de ambalaj, parcă revine la ce a văzut iniţial…

Ce a fost înainte de această lume furată de mirajul ambalajului?

Dorel Vişan: A fost o lume mai ordonată, a fost o lume care se căuta pe sine. Acum nu se mai caută pe sine, ci se multumeşte cu ambalajul. Ba dimpotrivă,  se ambalează,  cum spunea Schiller, îşi împodobeşte lanţurile, pentru că nu e în stare să le sfărâme. Şi,  pe mine,  nu numai că mă derutează  sau,  cel puţin,  m-a derutat – acum nu mă mai derutează, pentru că m-am obişnuit cu ea. Dar am o poziţie de respingere a acestei lumi. Nu pot să mă adaptez, ea e prea superficială, e prea zgomotoasă, e prea mizerabilă și,  în lumea asta,  un artist care se respectă pe sine şi publicul lui, nu are bucurii. Un artist care nu are bucurii nu e nimic.

Reporter: Cum arăta radiografia valorilor de altădată?

Dorel Vişan: Ȋnainte nu se vorbea atât  de mult de valori cum se vorbeşte astăzi, pentru că valorile funcţionau. Ȋntr-o lume, care funcţiona, după o ideologie căreia i s-a spus comunistă, puteai să ocoleşti ideologia respectivă şi  să  transmiţi un mesaj. Aici este problema fundamentală astăzi. Nu se mai transmit mesaje sau,  dacă se transmit mesaje, nu se transmit mesaje de potolire a patimilor. Ci se transmit mesaje de răscolire a patimilor. Deci, exact invers faţă de cum se făcea odată. Şi-atunci se creează o lume fără puncte de sprijin, în special pentru cei tineri – care nu mai au puncte de sprijin şi nu mai ştiu în ce să creadă. Unii se descumpănesc, iar alţii urmează lumea asta a marilor magazine, a mall-urilor, a sclipiciului, a virtualului. Şi îşi formează o realitate  proprie, renunţând la realitatea-realitate – pentru că, în realitate trebuie să funcţioneze adevarul. De fapt, oamenii, o dată cu evenimentele acelea din decembrie ‘89  au ieşit  în stradă  pentru marea lor şansă,  fără să ştie ce e şansa aceea şi nu știu nici astăzi, după 20 şi ceva de ani. Nu ştiu ce este şansa pentru care au ieşit. Au numit-o libertate, la un moment dat. Şi aşa au şi strigat, dar au înţeles-o total greşit. Au pierdut nuanţa de libertate a relaţiei. Nu poţi să fii liber dacă nu ai lanţ, dacă nu renunţi la alte lucruri şi dacă nu eşti atent să nu-i deranjezi pe ceilalţi şi libertăţile lor. Aici este problema  fundamentală a existenţei noastre, a  vremii noastre: o societate care tot timpul flutură cuvântul libertate, dar nu ştie să o folosească şi nu ştie ce este.

Reporter: Aţi vorbit, la un moment dat, despre credinţa pe care o propăvăduiţi, ori de câte ori se iveşte ocazia. Citez: ,,…un artist nu trebuie să facă roluri, ci să recreeze destine.”

Cu ce se hrăneşte, în accepţia dumneavoastră,  o credinţă, o pasiune, astfel încât să reziste în memoria timpului?

Dorel Vişan: Se hrăneşte cu adevăr. Dacă nu se hrăneşte cu adevăr,  nu rezistă mai departe. Asta fac teatrul şi filmul - ele sunt, în general, locuri de întâlnire a adevarului, nu a falsului. E adevarat şi faptul că acum teatrul se răspândeşte în aşa-zisele spaţii neconvenţionale, ceea ce, după părerea mea, este o mare prostie. Nu poţi să pui o convenţie într-un spaţiu neconvenţional. Teatrul este o convenţie şi nu poţi sa-l pui într-un spaţiu neconvenţional. El trebuie să fie într-un spatiu convenţional – acolo este o relaţie. Publicul ştie că artiştii de pe scenă nu chiar dau cu cuţitul unul în celălalt, ci se fac, dar nu asta trebuie să-l intereseze pe el, ci ceea ce transmit de-acolo, de pe scenă, mesajul. Şi mesajul ăsta trebuie să fie plin de adevăr –  numai că este o credinţă,  potrivit căreia,  omul toată viaţa luptă să găsească adevarul şi,  în momentul în care îl găseşte,  încurcă adevarul. Astăzi pe noi ne încurcă foarte tare. Am ajuns, cum spunea Molière acum 400 de ani, încât,  în zilele noastre nimeni nu se mai ruşinează. Trăim o vreme în care nimeni nu se mai ruşinează. Ȋi vedem pe artişti cum nu se ruşinează,  pe scenă,  în situaţii mizerabile; îi vedem pe politicieni, îi vedem pe vânzătorii care nu se ruşinează să îţi vândă un medicament fals sau o pâine,  în care nu  se  mai pune făină, drojdie şi sare, ci glutumat, potenţator de culoare şi nişte potenţator de gust. Şi, uite aşa,  în libertate mâncăm o pâine nenorocită! Şi, tot aşa, luăm două pastile înainte şi după  ce am consumat pâinea. Din nenorocire, aşa este şi în artă – şi în artă spectatorii trebuie să ia pilule. Mai e şi câte-o pâine care se mănâncă şi,  care,  îți face plăcere,  cum e filmul acesta la care am lucrat (Despre oameni şi melci, în regia lui Tudor Giurgiu) – este făcut pentru oameni şi-atunci nu mai trebuie să iei pilule.

Reporter: Prezent în peste 50 de roluri în teatru, vă remarcaţi şi în cele 70 de roluri interpretate în producţii româneşti şi internaţionale, deopotrivă. Laureat cu numeroase premii – între care se disting  §  Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costinești (1981) şi §  Premiul de Excelență la TIFF pentru activitatea neîntreruptă în slujba artei (2003). În fapt, sunteţi: actor, director și poet român. Cine este, de fapt,  Dorel Vişan?

Dorel Vişan: El însuşi încearcă să fie. Director nu mai sunt, m-am lăsat de directorat. Teatru nu mai fac, pentru că nu e în acord cu mine. Teatrul care se face astăzi, nu mai urmează perceptele lui Aristotel. Urmează perceptele noilor regizori şcoliţi la şcoala libertăţii, care nu mai ştiu că teatrul este un dialog între oameni. Au impresia că este un dialog al gărgăunilor din propriul lor cap şi propria lor neştiinţă şi nepricepere. Dar lumea suportă, începe să suporte aceste spectacole  şi chiar să se obişnuiască cu ele și chiar să–i placă. Aici este gravitatea: ne obişnuim să mâncăm şi  furnici. Ȋncet, încet, spunem: Domnule, vezi ce proşti am fost că n-am mâncat de la început? Aşa este şi cu teatrul românesc. Foarte puţine producţii mai sunt de teatru. Restul sunt de spectacol, care,  în acceptiunea mea,  nu intră. Aşa cum nu intră muzica dată tare. Muzica dată la maxim este o formă de animalizare. Aşa cum au spus o dată Schopenhauer şi Nietzsche: că omul,  dacă se trage din maimuţă, a devenit,  în zilele noastre,  mai maimuţă decât maimuţa. Nu pot să sufăr atitudinea asta. Şi aseară am plecat de la petrecere mai repede decât ceilalţi pentru că nu puteai vorbi cu nimeni. Pe vremuri, după premieră, sărbătoream. Ascultam muzică, dar era o muzică placută, subtilă, frumoasă. Dar că să-ţi urle nişte zbateri, nişte tobe de când intri şi până ieşi,  acelaşi ritm în cap, să ieşi răguşit, să nu poţi să vorbeşti cu cel din faţa ta, de la masă; să nu poţi să schimbi un gând, o părere , s-auzi ce spune despre film, despre teatru… Nu mă pot adapta la muzica asta tare. Nu mai este muzica aceea, despre care spunea Caragiale că  ,,gâdilă urechile în mod plăcut”,  ci aceea care le gâdilă în mod neplăcut.

Reporter: Aşadar, preferinţele dumneavoastră muzicale…

Dorel Vişan: Preferinţele mele muzicale sunt legate de muzica bună şi de muzica ce se bazează pe muzică. Adică, în general, muzica clasică, populară, uşoară, care spune o poveste. Şi muzica trebuie să spună o povestePână şi cerşetorul trebuie să spună o poveste – că, dacă nu, nu-i pune nimeni nimic în palmă. Aşa trebuie să fie şi artistul: să spună o poveste care să transmită un mesaj, în special un mesaj de bine şi de frumos, pentru că aşa au spus toţi marii gânditori ai lumii. Că arta trebuie să propăvăduiască frumosul, nu urâtul. Din păcate, omul aşa este făcut – nici cultura, nici civilizaţia nu pot schimba condiţia umană. Condiţia umană rămâne la fel. Omul este la fel de sublim şi la fel de mizerabil ca pe vremea lui Shakespeare, ca pe vremea lui Molière, ca pe vremea lui Goethe, ca pe vremea lui Eminescu şi ca pe vremea noastră. E la fel de sublim şi mizerabil. Depinde în care parte cade. Şi-acum foarte mulţi cad spre mizerabil. Spre mizeria din om. Aici greşim – că nu-l considerăm pe om aşa cum trebuie – omul este mai puternic decât credem noi, dar şi mai mizerabil decât îl credem. Ȋnsă,  are puterea de a-şi scutura lanţurile şi de a-şi cere drepturile, în felul lui. Dar, când ajunge acolo, de multe ori, e prea târziu.

Reporter: Şi cum credeţi că ar putea fi reprimată dorinţa aceasta de a accede la mizerabil (grotesc)?

Dorel Vişan: Dorinţa asta poate fi reprimată prin mai multe căi. Ea este oprită sau cel puţin ameliorată  prin instituţiile care se bazează pe iubire: familia, relaţia dintre soţ şi soţie, relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre fraţi şi fraţi, relaţia dintre prieten şi prieten, relaţia dintre şef şi subaltern. Astea, dacă nu se bazează pe iubire, se strică pe urmă. Clenciul este în aceste relaţii. Familia, în primul rând, trebuie să crească copiii într-o formă cinstită, într-o formă curată, să nu-i lase să se strâmbe. Este un proverb turcesc care spune:„Copilul e ca şi copacul; dacă de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă!” Familia nu mai funcţionează normal, pentru că, o dată – nu mai are timp pentru că trebuie să facă bani şi,  a doua oară,  ideea de familie nu mai are fundaţia pe care a avut-o odată. Acum am ajuns la considerentele lui Don Juan care percepea familia ca pe un fleac,  cum spune Moliere: ,,Putea să se căsătorească şi cu câinele şi cu pisica.” Aşa este familia astăzi. Pe urmă, o altă instituţie este şcoala şi ea îi manipulează pe copii. Nu mai este ce-a fost odată şcoala, în care copiii să înveţe rezistenţa la anumite impulsuri care vin din afară. Trebuie să-i înveţe pe elevi cu anumite greutăţi, cu anumite sarcini. Eu sunt dascăl,  la bază,  şi eu ştiu de la dascălii mei că singurul drept al unui elev este de a învăţa, toate celelalte sunt obligaţii. Pe urmă, nu mai e bună societatea, e bolnavă. Şi-atunci se îmbolnăvesc şi oamenii. Instituţiile sociale, instituţiile care ar trebui să-l potolească pe om şi să-i inhibe pornirea spre rău, dimpotrivă, o  accentuează. Ii dau senzaţia de libertate, de spontaneitate, îi dau senzaţia de om care îşi conştientizează impulsurile. Aici este necazul, marele necaz al lumii. Nu este numai al nostru, este al lumii. Pentru că oamenii nu mai mor în războaie, cum se murea în vremea lui Maltus, acum mor de medicamente, de exemplu. Este un paradox. Moartea,  din cauza medicamentelor şi din cauza greşelii doctorilor,  este pe locul patru în lume, după un studiu. Deci, toate astea îl fac pe om să nu mai fie ziditor, ci să fie dărâmător. Şi-atunci el dărâmă, în loc să zidească. Chiar a ajuns să se simtă foarte bine în această situaţie. Pentru că nu are oprelişti. Nu sunt legi. Legea familei e aşa cum e, codul moral e aşa cum e, foarte multă violenţă, foarte multă ură. Omul creşte şi se formează în acest climat. Pentru că omul este extraordinar de adaptabil. Nu mai ştie societatea că ceea ce intră în urechile şi mintea copilului de mic, va rezona toată viaţa. Dacă intră lucruri bune, toată viaţa vor rezona lucruri bune. Dacă intră lucuri rele, toată viaţa vor rezona faptele rele. Nu ştiu, parcă nimeni n-aude. Suntem o lume de surzi şi de orbi şi de muţi! Am scris o carte de psalmi. Unul din  psalmi se încheie cu o apocalipsă şi-acolo chiar descriu aspectul acesta.

Reporter: Trecutul fascinant le oferea românilor accesul la cutia magică din care ieşeau voci care se întipăreau adânc în sufletul ascultătorului noptatic. Ce semnificaţie are, pentru dumneavoastră, povestea  teatrului radiofonic?

Dorel Vişan: Teatrul radiofonic era un lucru extraordinar. Dădea poveşti umane, foarte frumoase. Ascultătorul, pentru că nu vede ceea ce se întâmplă, îşi foloseşte propria lui imaginaţie. Şi el vede cu ochii minţii ce aude la radio. Şi-atunci, implicarea lui, deşi e o cale nemijlocită – nu e ca la teatru unde e mijlocită – unde îl vezi pe actor cum respiră, îl vezi cum se mişcă – îl mobilează şi îl mobilizează mai tare. Şi este şi o cale mai economică de a-l face pe om să se apropie de propriul lui suflet. Ȋn ultima vreme, aceste lucruri s-au rărit şi nu e în folosul oamenilor, şi nici a radiourilor. Radioul nostru naţional este încă o instituţie bună, care transmite lucruri minunate şi răscoleşte.

Reporter: Ce tradiţii –  specifice comunei Tăuşeni (din Cluj) – v-au impregnat firul copilăriei?

Dorel Vişan: Ȋn primul rând, bunul-simţ. Acolo funcţiona bunul-simţ. Ȋn al doilea rând, cultul muncii, dragostea pentru muncă, preocuparea pentru relaţiile dintre oameni – care erau mai calde. Şi multe alte lucruri care erau ziditoare: credinţa – oamenii mergeau la biserică, respectau sărbătorile, tradiţiile, obiceiurile. Crăciunul era extraordinar, sărbatorirea Paştelui era nemaipomenită! Era o formă şi un prilej de primenire a omului şi în suflet si în comportament şi în îmbrăcăminte. Trebuia să ai ceva nou… Ce mai!… Era o atmosferă omenească! Aşa spune Goethe: ,,Dacă binele se ajunge în lume pe cale omenească, atunci mai binele e nebunie şi amăgire!” Noi acum nu mai luptăm pentru bine, ci pentru mai bine. Şi luptând pentru mai bine, am înnebunit şi ne-am amăgit pe noi înşine şi ne amăgim în continuare. Asta este!… (oftează)

Reporter: Vă mai amintiţi imaginea mamei?

Dorel Vişan: Da, îmi amintesc mereu. Am scris şi un psalm despre un cântec: femeia-mamă,  pe care o compar cu un izvor din care curge neîncetat iubire.

Reporter: Dacă ar fi să evocaţi un personaj din literatură care v-a modelat spaţiul ideilor, spaţiul sentimentelor… şi o fiinţă pentru care aţi simţit admiraţie, cu care v-aţi identificat şi care a avut un rol în  devenirea dumneavoastră artistică, spirituală, umană…

Dorel Vişan: L-am modelat pe Creangă cât am putut. Poate că alţii au putut să o facă mai bine. Dar eu atât am putut. Consider că a fost unul din pragurile vieţii mele pe care l-am depăşit cu plăcere şi cu efort, dar şi cu bucurie, pentru că ori de câte ori aud şi îmi amintesc de Bădia Ion şi îl am mereu în suflet. Ar mai fi şi alte personaje, dar pe acesta l-am făcut şi nu mai trebuie să-l reiau.

Sunt mai multe fiinţe. Ȋn primul rând, sunt toţi profesorii mei. Şi la şcoala pedagogică,  pe care am făcut-o la început şi la Institutul de teatru, unde am avut nişte profesori eminenţi, de mare pregătire, de mare cultură, de mare omenie! Profesionişti… care ne-au îndreptat pe căile pe care, pe urmă, noi le-am urmat. Un părinte, când venea la şcoală, îi spunea directorului: ,,Domnule director, ţi l-am adus aici ca să-l faci om!” Acum nu mai mergi la şcoală ca să te faci om, acum mergi la şcoală să te faci vagabond. Asta e diferenţa. E o diferenţă mică. (spune cu o fină ironie)

Reporter: Ştiu că aţi publicat 4 volume de versuri, până în prezent, printre care şi Vremea cireşelor amare…

Dorel Vişan: Cireşele amare aveau semnificaţia pragurilor din viaţa omului şi, în special, calea iubirii care are foarte mult amar, dar care are şi foarte mult dulce. Nu pot exista unele fără celelalte. Se contrabalansează. Am scris acum o carte pe care am publicat-o chiar la Iaşi – încă nu este  lansată, dar s-a făcut la editura Princeps, la domnnul Corbu,  care se intitulează: Cine îi păzeşte pe paznici. Este o carte de eseuri şi articole cu prefaţa domnului Mircea Iacoban –  care a scris şi scenariul filmului despre Ion Creangă. Am scris şi o carte de psalmi,  de factură religioasă, pentru care am avut onoarea să mă număr printre cei 12 finalişti dint-un număr de 208, la un concurs din Spania. Am fost invitat din partea Uniunii  Scriitorilor din Peru  să-mi lansez cartea acolo, în luna noiembrie. Am relaţii la Iaşi mai bune şi mai temeinice şi mai durabile decât la Cluj. La Cluj,  mai puţine,  de când m-am despărţit de teatru – ,,ce-a fost verde s-a uscat.” Aşa e-n viaţă, căile sunt întortocheate.

Reporter:  Doi, trei  autori preferaţi pe care i-aţi recomanda unui student.

Dorel Vişan: Am foarte mulţi. Preferaţi sunt, în primul rând, cei care au scris teatru: Shakespeare, Goethe, Schiller, Molière, dar şi Eminescu  – sunt singurul actor din România care recită monologurile din textele lui Eminescu şi sunt nişte fragmente geniale! Pe urmă, sunt marii scriitori de literatură:  Coşbuc, de exemplu,  Blaga,  Goga. Pe toţi aceştia i-am cultivat tot timpul şi îi cultiv în continuare. Mai sunt scriitorii de beletristică, marii scriitori ai lumii şi ai noştri,  pe care i-am citit şi îi citesc în continuare. Din păcate,  nu mai avem timp să mai citim şi nu ştiu ce se întâmplă cu noi, în acest sens. Chiar zilele trecute am căutat în biblioteca mea personală o carte de Cervantes şi,  uitându-ma după ea  – nu ştiam unde e aşezată – m-am speriat de câte lucruri nu ştiu şi de câţi autori erau acolo,  pe care i-am citit o dată, poate superficial sau doar i-am răsfoit şi care, poate, ar trebui acum reluaţi şi citiţi din nou: Kafka, Volkmer,  Homer şi atâţia alţii despre care nu se mai vorbeşte! Nu mai vorbesc câte cărţi de teoria teatrului, teoria filmului pe care nu le-am mai citit întrucât am considerat că nu-mi mai sunt necesare. Şi,  în general, nu se mai citeşte, nu se mai face teatru şi nici film, ci schimonoseli. E greu să respecţi şi  să iubeşti un om cu inima schimonosită.

Reporter: Să spunem că studenţia vă provoacă la rememorare…

Dorel Vişan (cu entuziasm, revenindu-i zâmbetul pe buze): Studenţia era o viaţă cu mai puţine griji, era o etapă a copilăriei, pentru că aşa se şi jucau piesele – într-o formă de joc a spiritului, bineînţeles! A fost ca o a doua copilărie! Imediat după ce am terminat facultatea, m-am apucat de muncă. Am făcut teatru, film… Acum am intrat într-o perioadă a omului cu cârje, care nu se mai poate ţine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de cârje oamenii noi şi societatea.

Reporter: Poate schimba teatrul oamenii?

Dorel Vişan: Da, poate să-i schimbe. Şi nu-i face mai deştepţi,  îi face mai întelepţi. Un om care iese de la o piesă de teatru, de la un spectacol,  primeşte o anumită înțelepciune care intră,  într-un fel, dacă nu o uită, în cultura lui. De altfel, cultura rămâne după ce am uitat tot. Şi-aunci,  dacă informaţia pe care ai primit-o a rămas în sufletul şi în mintea ta, e bine.

Articol preluat de pe : http://www.clujulliber.ro/interviu-cu-dorel-visan-e-greu-sa-respecti-si-sa-iubesti-un-om-cu-inima-schimonosita/

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Leave a Reply