Ce au spus despre Limba Română scriitorii români

Biblioteca Municipală Bogdan Petriceicu Hasdeu a selectat o serie de citate ale tuturor scriitorilor de pe Aleea Clasicilor din Chișinău, să vadă ce au spus aceștia despre Limba Română.

Vasile Alecsandri –

Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită de a fi păstrat cu sfinţenie de generaţiile care-l primesc.

Apăraţi tezaurul cel mai scump ce-aţi moştenit de la strămoşi: limba, adică simbolul sacru al naţionalităţii noastre.

Naţionalitatea românilor se arată atât în limba şi datinile lor, cât şi în muzica lor deosebită de oricare artă.

Limba… este cartea de nobleţă, testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi; altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inima iubitoare şi cu simţire de devotament unii către alţii.

Dimitrie Cantemir –

La omul întreg, cuvântul poartă sufletului, şi fapta comoara inimii.

Limba… este fiinţa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moştenire a strămoşilor care au lucrat, generaţie de generaţie, la elaborarea acestui produs sufletesc.

Limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei, împrejurul Iaşilor, pentru că locuitorii din acest ţinut, din cauza prezenţei continue a Curţii domneşti, sunt mai şlefuiţi decât ceilalţi.

Noi moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească (dat fiind că numele Moldovei şi al moldovenilor este acordat foarte de curând, cum vom spune mai apoi), ci românească, astfel că, dacă vrem să-l întrebăm pe un străin dacă ştie limba noastră, nu-l întrebăm: „Scis moldavice?” („Ştii moldovenește?”), ci „ Ştii româneşte?” adică (în latineşte): „Scis romanice?”.

Mihail Sadoveanu –

Bogăţia limbii, variantele stilului poetic nu apare la întâmplare. E nevoie de aplecare necontenită şi pasionată asupra tezaurului limbii.

Moştenirea noastră literară şi întreaga literatură universală ne oferă multe pilde de bogăţie şi originalitate a limbii.

Limba vie nu poate fi stăvilită.

Limba scrisă în veacurile trecute e aceeaşi în tot cuprinsul hotarelor noastre etnice.

Mi-a plăcut să caut frumuseţile limbii şi puterea vie a imaginilor. Le-am găsit în multe cărţi ale trecutului şi în creaţia anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes şi preţuire. Scriitorul are mereu de învăţat de la înaintaşi şi de la dascălul nostru de limbă, al tuturor, poporul, creatorul şi purtătorul limbii, cum potrivit se spune în limbajul filologilor.

Chestia cea mai de seamă în literatura noastră e fără doar şi poate limba.

Neologismele au îmbogăţit limba. în chip firesc poporul le-a acceptat în măsura în care avea nevoie de ele.

Când zici limba românească, înţelegi limba poporului.

Grigore Vieru –

…A vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una dintre cele patriotice.

E mai sărac, mai bogat în comparaţie cu alte limbi graiul în care vieţuim? Nu ştiu. Eu nu număr cuvintele limbii, căci ştiu că le are îndeajuns, adică pe toate, eu număr pe vorbitorii ei, pe-ndrăgostiţii de ea…

Fără limba română n-aş fi ajuns poet.

Ferice de limba care, găsindu-şi demult fiinţa şi statornicindu-se în cea mai pură şi originală cristalizare, continuă, cu tandră emoţie, să se mai caute în cântece bă-trâneşti şi legende nedescoperite încă, al căror şirag pare să nu aibă sfârşit.

Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir străin decât acela de a-mi elogia ţara în limba casei mele.

Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o singur sieşi.

Limba este comoara cea mai de preţ a poporului şi veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pirotească nicicând. Să muncim în miezul limbii, nu la marginea ei.

Nicăieri dorul nostru de desăvârşire nu s-a arătat mai clar şi mai cu tărie ca în cu­prinsul limbii.

Limba este frumuseţea activă a patriei.

Limba este focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber zbură­toare de frumos.

Părerile scriitorilor despre limbă oglin­desc fenomene reale, esenţiale ale vieţii literare din epocă şi sunt un fel de sinte­ză a experienţei personale în prelucrarea limbii comune în efortul de a-i da o nouă strălucire prin inovaţia lui stilistică.

Limba este creaţia omului prin Dum­nezeu. Mai sus omul nu s-a putut ridica. Mai sus Domnul a ridicat numai stelele pe cer şi brazii pe munţi.

Cuvântul este centrul Universului, după cum seminţa este centrul fructului.

Vieţuiesc în limba mea; de la un cuvânt până la altul se întâmplă toate minunile pământului în limba mea.

Marginea Limbii Române este marginea Patriei şi-a cerului meu.

Nu mă pot îndoi de două lucruri: de existenţa Lui Dumnezeu şi de faptul că vorbim şi noi româneşte; în rest, le cântă­resc pe toate de două ori.

Nu-mi pot imagina iubirea de Patrie în afara Limbii şi Muzicii ei.

Am găsit dorinţele mele cele mai fru­moase în Limba Română şi împlinirea lor tot în ea a venit.

Mihail Kogălniceanu –

Țălul nostru este realizația dorinţei că românii să aibă o limbă şi o literatură co­mună pentru toţi.

Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti atât cât nu sunt împotriva dreptei cu­getări; să ne ţinem de limba, de datoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare.

Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româ­neşte, şi ca istorie naţională, istoria Mol­dovei întregi, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania.

Urăm confuziile babilonice, urâm igno­ranţa şi mediocritatea ascunse sub cuvin­te răsunătoare, dar seci de simţ; socotim că ne trebuie o literatură originală, nobi­lă, naţională, însuşită de a ne forma min­tea şi inima…

Bogdan Petriceicu Hasdeu –

…Cugetând româneşte, cronicarii noştri erau constrânşi de a vorbi tot româneşte. Inteligenţă limpede şi naivă, observaţie sigură şi necomplicată, tablouri simţite şi neafectate, o sistemă mai mult inspirată de bun simţ decât combinată, în fine, toate câte nu seamănă deloc cu subtilismul ger­man, nici cu volubilitatea franceză, nici cu flegma engleză; toate aceste deosebesc şi pun în relief poporul român; toate acestea caracterizează, în cugetare şi în vorbă, pe cronicarii noştri; toate acestea ne lipsesc nouă, literaţilor proaspăt răsăriţi…

Vedeți dacă că avem mare trebuinţă de a ne adăpa la izvoarele cronicelor româ­ne, cari sunt un fel de Karlsbad moral şi intelectual, în care ne-am putea căuta să­nătatea inimii şi a spiritului, bărbăteasca energie şi verdea pricepere a străbunilor!

Ca naţiunea să domnească prin sine în­săşi, ca să fie puternică şi respectată, ca limba ei să excite admiraţia popoarelor prin tezaure de geniu, aceasta se cheamă mărire naţională, iar dorinţa acestei mă­riri se cheamă patriotism.

În limbă o naţiune se priveşte pe sine însăşi într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă, unele ceva mai şterse de vechime sau de împrejurări, dar în care totuşi ea îşi recunoaşte pe deplin indivi­dualitatea, cum a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte şi iarăşi îna­inte, cum a ajuns acolo unde este.

Dispariţia dialectelor în sânul fiecărei naţiuni ar fi poate, o fericire socială, mă­rind printr-o mai strânsă unire forţa in­telectuală a naţiunii.

Nemic mai social ca limba, nodul cel mai puternic, dacă nu chiar temelia so­cietăţii. Nemic mai expus, prin urmare, la pericolul unor aprecieri emoţionale, în loc de cele raţionale.

Ion Luca Caragiale –

Trăiască frumoasa şi cumintea lim­bă românească!… Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă carte de boierie a unui neam călit de focul atâtor încer­cări de pierzanie!

Să nu uităm niciodată că semnele scri­sului sunt roadele gândirii noastre, cu multe necazuri şi răbdare cucerite de străvechii noştri părinţi. Să fim cu ele stă­pâni severi, dar cuminţi şi omenoşi: să nu le cruţăm când trebuie anume să ne slu- jească, dar nici să le punem cu d-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor, – căci în amândouă cazurile trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind intenţiei gândi­rii noastre.

Cultura noastră se oglindeşte în limbă.

Omul – suveran glorios de coroana lui, care e gândirea, şi tot atât de sceptrul lui, care este expresia.

Lucian Blaga –

Limba este întâiul mare poem al unui popor.

Cuvintele sunt pietre la dispoziţia con­ştiinţei.

Toţi românii anonimi, care, de-a lungul secolelor noastre primordiale, au creat limba românească, au colaborat la poezia lui Eminescu.

Întâia şi suprema lege a stilului lite­rar ţine de regulile politicii financiare. Această regulă te învaţă să nu emiţi cu­vinte pentru care n-ai acoperire în aur. Orice abatere de la această normă duce la inflaţie.

Limba de toate zilele este o unealtă şi o formă a spiritului, prin poezie limba de­vine un scop şi un conţinut al spiritului.

Mircea Eliade –

Odată trezită conştiinţa latinităţii noas­tre nimeni şi nimic n-a mai putut-o ni­mici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de români. Limba, li­teratura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj…

Mihai Eminescu –

Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce.

Nu avem să ne facem limba, ci să ne-o iubim şi să cinstim pe cei ce au plăsmuit-o atât de frumoasă şi de înţeleaptă cum o avem.

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic – sentimente.

Limba şi împreună cu ea mintea se cu­răţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înţe­les hotărât de veacuri este clară, şi numai o cugetare, care se serveşte de o asemenea limbă, e limpede şi cu temeiu.

Numai în limba sa omul îşi percepe ini­ma pe deplin.

Lmba şi naţionalitatea românească vor peri odată cu românul material, cu stinge­rea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin deznaţionalizare şi renegaţiune.

Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elemen­tare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem, a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime…

În realitate orice lucru temeinic şi să­nătos se face numai pe baza unei naţiona­lităţi certe, a unei limbi certe.

Unitatea actuală a limbii vorbite, deşi este în parte un merit special al epocii lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbii bisericeşti, care înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind, limba era aceeaşi: numai termenii, materialul de vorbire diferea pe ici, pe colo. O unita­te atât de pronunţată a limbii dovedeşte însă o unitate de origine etnică.

În privinţa limbii româneşti, Diez are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a lim­bii româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche slavo­nă şi combătute în acelaşi mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti.

Dar ceea ce voiesc românii să aibă e liber­tatea spiritului şi conştiinţa lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spiritul şi limba sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionali­tatea, dar aceasta o vrea pe deplin…

Limba, alegerea şi cursivitatea expresiei – unii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii. Din vorbirea (sau fiindcă această atârnă adesea de predare întâmplătoare), din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură.

Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin forma­tă în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o sălnici să pro­ducă ceea ce nu mai e în stare, înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, în locu­ţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent care sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în fir gândire de gândire.

Și limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut po­porul şi una limba.

Această parte intraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la mo- şi-strămoşi, pe când partea traductibilă e£te comună gândirii omeneşti în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toti de oarecare bunuri care sunt a tuturor şi a nimănui – uliţi, grădini, peţe – tot astfel şi în republica limbilor sunt drumuri bă­tute care sunt a tuturor – adevărata avere proprie însă o are cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească e£te o bună gospodină şi are multe de toate.

Studiul principal al unei şcoli rurale sau primare e limba…; ea este totodată orga­nul, prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui.

Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toa­te părţile locuite de români.

Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropia rezultatele supreme ale ştiin­ţei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. In limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bă­trâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.

Chiar dacă o limbă n-ar avea dezvolta­rea necesară pentru abstracţiunile supre­me ale minţii omeneşti, niciuna însă nu e lipsită de expresia concretă a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.

Varlaam a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi una şi nedespărţită în palat, în co­libă.

Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii. Din vorbirea (sau fiindcă aceasta atârnă adesea de predarea întâmplătoa­re), din scrierea unui om se poate cunoaş­te gradul său de cultură.

Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos.

Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanc­tuar reconstituim, pas cu pas, ce-a fost înainte – nu după fantezia sau imagina­ţia noastră momentană, ci după ideea în genere, şi după amănunte – care a pre­dominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească.

O adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru al­ţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradi­ţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui.

Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar ca­racterul unui popor, dacă el n-ar zice oa­recum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel” oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi, Românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine, ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel.

E în zadar să vorbeşti celui ce nu te as­cultă.

Limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de o rară frumuseţe. Multe tex te şi bisericeşti şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e pes­te putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului scrii­torilor şi dezvoltării limbii.

Idealul românilor din toate părţile Da­ciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii na­ţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge.

Și limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut po­porul şi una limba.

Limba… organul, prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul inte­lectual şi istoric al strămoşilor lui.

George Călinescu –

Limba este expresia viziunii de viaţă a creatorului şi revoluţionarea limbajului ce a urmat totdeauna schimbării unghiu­lui de vedere în percepţia lumii.

A studia limba desfăcută de textul întreg al scrierii, şi chiar de opera scriitorului, e a examina forma fără conţinutul ei.

Un popor este cu atât mai cult, cu cât, folosindu-se mai puţin de o limbă străină, îşi face din graiul propriu un instrument mai mlădios de gândire înaltă.

Limba scriitorilor e un proces de creaţie continuă sub durata lecturii şi o colabo­rare între creator şi cititor.

Un nou mod de a gândi atrage după sine nu un vocabular nou, ci un chip inedit de a descoperi valenţa cuvintelor.

Limba nu e un fenomen în sine, ci e va­labilă în raport cu gândirea individului.

Nichita Stănescu –

Cuvintele sunt trupurile moarte ale ce­lor care n-au murit. Adică al tuturor îna­intaşilor noştri.

Cuvintele sunt umbra de aur în conşti­inţă a materiei.

Limba română este maica mea.

Naşterea unei limbi este un mister al sentimentelor. Cuvintele sunt revederi dureroase ale sentimentelor.

Patria mea este limba română.

Tudor Arghezi –

Adaosul de nuanţe în cuprinsul cuvinte- lor vechi oglindeşte faţa nouă a materiei sau a spiritului care o filtrează individual. Simţirea şi cunoaşterea mai adâncă, alta decât în registrul receptării obişnuite, germinează bogăţia, noutatea şi relieful limbii poetice…

Gustul, bogăţia şi ordinea există în cea mai mare măsură în toată literatura noas­tră ţărănească; există şi în literatura clasi­că, cultă, în paginile cărţilor vechi religi­oase şi mirene, scrise cu simţire, pasiune şi frumos.

Când vine cântăreţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca pasările îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimi­neţi; ele cântă, vorbesc sau ameninţă şi blestemă.

Niciun meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş tot­odată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor. El devine o pasiune nestă­pânită şi a scriitorului mediocru, şi a meşteşugarului de geniu – şi, când o urăşte mai mult, atunci o iubeşte artistul mai puternic.

Limba operei literare rămâne un sistem mereu perfecţionabil, de care se leagă ca­pacitatea de a recrea lumea din miezul faptelor ajunse în conştiinţă. Versificaţia superficială, într-un stil de proces-verbal e primejdioasă.

Mă lupt de o viaţă întreagă cu cuvintele. Am căutat să le supun şi din materia lor plastică să modelez, după gând şi simţi­re, un veşmânt nou pentru idee, pentru sentiment. Numai Dumnezeu ştie câte gânduri, câte elanuri şi prezenţe trec şi se sting în zarea dintre condei şi călima­ră. Simţirea are o întindere şi o adâncime uneori cu neputinţă de îmbrăcat strâns în zale de cuvinte. Am şi uitat şirul anilor de când le tot potrivesc. Din zăbava asta m-am ales cu mulţumirea smerită de a fi stârnit câteodată o vibraţie nouă în vor bele din vechime şi rânduind un ritm mai rupt, am prins fantoma câte unei ima­gini poate că îmbietoare pentru om. Căci omului îi place poezia.

Frumuseţea limbii …nu poate fi sporită fără o muncă supravegheată şi fără aplica­rea permanentă a gustului estetic. A crea din cuvinte o lume de idei şi de simţiri noi echivalează cu a înălţa şi înnobila limba.

A rămas străvechea virtute a limbii po­porului, unealtă de preţ, bogată şi destoi­nică, în stare să poarte către inima omului de azi şi de totdeauna, de aici şi din toate colţurile ţării, mesajul poeziei.

Rezervele limbii sunt suficient de mari pentru a putea construi din elemente dis­parate expresii, fraze, forme de stil cores­punzătoare reacţiilor delicate ale sensibi­lităţii. Poetul, acolo unde omul nu vede nimic, reţine miracolul lumii în mişcare şi înnoire. Jocuri de umbre şi lumini plă­mădesc în minte făpturi şi lucruri mari. Nu trebuie oare, ca limba şi stilul poetic să poarte semnul înfiorării şi al mirării? Cam cu asta se alege şi cititorul care dă peste o poezie acceptabilă.

Miracole nesfârşite zac în noi şi împre­jurul nostru, pe care viaţa în societate ne-a dezvăţat să le preţuim …Miraco­lul suprem: cuvântul, cu diviziunea lui: limba.

În limbă cuvintele nu stau izolate. Dic­ţionarul le dă ordine şi explicare. Comu­nicarea ideilor începe cu alegerea cuvin­telor, împrejurări deosebite cer cuvinte pe potriva lor.

N-avem dreptul să scădem cu nimic bogăţia şi onoarea limbii noastre. Scriito­rul, ca om de conştiinţă, cu sentimentul dezvoltat al pasiunii artistice, e obligat la acurateţe şi precizie. Cuvântul lui devine puternic şi nou numai când transpune pe hârtie o simţire valabilă. Expresia poeti­că inovatoare, proprie, încărcată cu noi valori metaforice, trebuie să răscumpere pacostea gunoaielor lexicale din limbă.

Trebuie să perseverăm ca vorba scrisă să fie pe măsura gândului, să poarte în ea scânteia făcătoare de minuni: cititorul să-i simtă puterea şi să tresalte la trecerea prin sensibilitate a unei metafore, a unui vers. Transpunerea într-un mesaj nou a viziunii adevărului frumos plămădit şi rafinat printr-o neîncetată şi minuţioasă distilare cere o separare strictă a metalu­lui de zgură. Nu e o muncă de rând, pen­tru că în ea nu poate încăpea nici pripeală, nici uşurătatea. Cine, dacă nu scriitorul a ţinut să dea frazei armonie, relief şi pu­tere dinamică de viată? Prin îndatorirea lui fată de cititori socot că scriitorul are misiunea, aş zice sacră, de a ridica nivelul limbii cât mai sus.

Miracolul cuvântului se împlineşte cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte trec lămpile cu raze divergente ale talen­tului de a le reconstrui.

Nicolae Iorga –

…Limba… este fiinţa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale tre­cutului nostru, ea e£te cea mai scumpă moştenire a strămoşilor care au lucrat, generaţie de generaţie, la elaborarea aces­tui produs sufletesc.

Între elementele care formează comoa­ra sufletească a poporului românesc, niciunul nu cuprinde mai mult şi nu oglin­deşte mai adevărat decât însăşi limba lui.

Cu privire la acest grai românesc, care s-a dovedit în stare, cu adăugirile cele fi­reşti, să îmbrace orice idei, cât de înalte, şi orice sentimente, cât de fine, fiind, sub foarte multe raporturi, şi mai ales sub acela al varietăţii şi al unei armonii de o esenţă cu desăvârşire subtilă, mai pre­sus de limbile asupra cărora s-a exercitat înrâurirea atâtor oameni de geniu, ale popoarelor celor mari din centrul şi din Apusul Europei, s-au ivit în cursul timpu­lui idei şi s-au prezentat propuneri care şi până în ziua de astăzi împart spiritele şi care cer o judecată mai asemănătoare cu a oamenilor de bun simţ decât cu cea a teoreticienilor şi a polemiştilor.

Oamenii s-au înţeles a vorbi tot aşa ca să ascundă cât de deosebit gândesc.

Limba nu e, domnilor, numai un mijloc de a se înţelege, nu e numai mijlocul prac­tic prin care un om poate să-şi comunice gândurile şi sentimentele sale altor oa­meni; o limbă reprezintă pentru un po­por mult mai mult. Este forma cea mai înaltă, cea mai deplină în care se poate exprima sufletul acelui popor.

Mi-a plăcut să caut frumuseţile limbii şi puterea vie a imaginilor. Le-am găsit în multe cărţi ale trecutului şi în creaţia anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes şi preţuire.

Scriitorul are mereu de învăţat de la înaintaşi şi de la dascălul nostru de lim­bă, al tuturor, poporul, creatorul şi pur­tătorul limbii, cum potrivit se spune în limbajul filologilor. într-un fel şi scriitorul e£te filolog. Materialul limbii în care omul de specialitate vede etimologii, for­me gramaticale, particularităţi sintactice şi stiluri diverse, reprezintă pentru scrii­tori mijlocul fundamental de comunicare a ideilor sale…

Potrivit trebuinţelor lucrării artistice, autorul modelează fraza şi ritmul expu­nerii, punând pe primul plan elementele sugestive: imagini, termeni concreţi, aso­cieri nouă, comparaţii originale şi îndrăz­neţe.

George Coșbuc –

Nici nu se poate forma o limbă unitară a unui popor, când un grai oarecare, oricât de mult ar fi fost impus de o literatură pu­ternică, exclude cu îndărătnicie elemen­tele specifice ale altor graiuri.

Cuvântul bun e acela care e cunoscut de toţi românii şi având aceeaşi accepţiune (adică să nu însemne aici un lucru, şi într-altă parte alt lucru).

Limba e singura avere comună a unui popor; religia, portul, obiceiurile pot să se schimbe, dar limba nu, deodată cu ea piere şi poporul.

Să fim români cu sufletul, nu cu vorba, să iubim ce-i al nostru şi să-l păstrăm ca ochii din cap.

…Limba e cel mai puternic mijloc al dezvoltării culturale a unui popor…

N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba.

Mihail Kogălniceanu –

Țălul nostru este realizația dorinţei că românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.

• Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări; să ne ţinem de limba, de datoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare.

• Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istorie naţională, istoria Moldovei întregi, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania.

• Urâm confuziile babilonice, urâm ignoranţa şi mediocritatea ascunse sub cuvinte răsunătoare, dar seci de simţ; socotim că ne trebuie o literatură originală, nobilă, naţională, însuşită de a ne forma mintea şi inima…

Octavian Goga –

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe… (NOI poezie – de Octavian Goga)
…. Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora…( PLUGARII poezie – de Octavian Goga)

 

 

Ce a spus despre Limba Română (aproape) fiecare scriitor prezent pe Aleea Clasicilor din Chișinău

 

Leave a Reply


Notice: ob_end_flush(): failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/believei/public_html/wp-includes/functions.php on line 4669